Ca toate să fie, “Dumnezeu a zis”….Fiindcă “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”. Din Absolut a venit Lumina Nesfârşită, iar voinţa de manifestare a Nemanifestatului a făcut-o vizibilă, devenind substanţa pe care Cuvântul Divin a transformat-o în materia Creaţiei: “Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui…”. Făcuţi din Lumină, prin Cuvânt, după Chipul Domnului, noi trebuie să exprimăm în mod continuu şi constant Lumina din noi, prin orice cuvânt al nostru, şi să ajungem la asemănarea cu El. Ne definim nu doar prin ceea ce simţim şi gândim, ci şi prin ceea ce rostim, căci iată, cuvântul, podeţ între malul gândirii şi cel al realizării, între interior şi exterior, dă formă, concreteţe gândurilor noastre, modelând materia după chipul său. “Cum lacrima iese din ochi, astfel iese gândirea pe buze”, scria şi Eminescu. Citeste in continuare

N-aveam ce face, trebuia numaidecât să trec peste ruşine şi să bat la uşă. Geamurile aburinde şi vocile din interior mă asiguraseră că cineva era acasă, nicidecum că avea să-mi şi deschidă. Apoi…nici nu ar fi fost de mirare, având în vedere că în cea zi de pe urmă, toţi gospodarii sunt pe la casele lor, pregătindu-se cum se cuvine de trecerea dintre ani, iară musafirii nu aveau să sosească decât mai târziu, când bucatele furau deja privirea de pe masa întinsă şi gazdele erau gătite de sărbătoare şi pregătite de urări. Nici câinii nu se sinchisiseră să ne latre, poate nu păream suspecte sau poate că ploaia de afară le amorţea simţul răspunderii şi le deschidea apetitul pentru un somn bun sub şură. Numai noi, călători, cu desaga de trebuinţe şi dorinţe în spate, bântuiam prin ăst colţ de ţară, dibuind prin ceaţă când o casă într-un sătuc uitat sau un brad avid de fulgi, când o pajişte pe un colţ de deal sau un copil trimis după lemne. Pe înălţimi se aşezase omătul, mai la vale însă domnea încă surata mai melancolică a iernii, ce rătăcea călătorii într-un decor oniric, pe drumeaguri întortocheate şi înguste. Citeste in continuare

M-am hotărât: mă duc ! E destul de târziu, afară e răcoare, multă lume la coadă, însă…vreau să merg. Nu ştiu de ce, dar simt că e important să fiu acolo în seara asta. Nu mă grăbesc, oricum, niciunde, am o geacă la mine, iar timpul petrecut în aşteptare oferă spaţiu gândului meu să mai zburde, dincolo de oraş, de noapte, de azi… Nici eu nu ştiu prea multe, îmi pare însă că e locul în care trebuie să fiu. Lumea spune că aici se petrec şi minuni, Sfântul e ocrotitorul Timişoarei, cândva, tot într-o toamnă, a salvat, prin rugăciune, oraşul din flăcări. Deşi născut undeva în Dalmaţia, pe malul Mării Adriatice, a petrecut ultimii ani la Mănăstirea Partoş, ca Mitropolit al Timişoarei, legându-şi numele pe veci de aceste meleaguri. Există locuri binecuvântate de la începutul Timpului sau oamenii care aduc în ei Lumina le binecuvântează? Avem nevoie de stele călăuzitoare, în vremuri tulburi, care să ne ducă spre Soare? Citeste in continuare

Plin de iniţiativă şi energie, ca întotdeauna, F. a ţinut să-mi arate locul pe care îl alesese pentru desfăşurarea viitoarelor acţiuni şi tot ceea ce construise acolo. L-am urmat fără să crâcnesc, chiar dacă pe mine valul vieţii mă purtase între timp pe un alt ţărm, şi am urcat împreună dealul, înaintând spre pădurea deja verde de încântare că Soarele poposise şi la noi. Ne bucuram unul de prezenţa celuilalt şi, cum nu ne văzusem de ceva timp, aveam multe să ne spunem. Îmi povestea, mă întreba, îi răspundeam, îl întrebam, îmi răspundea, îi povesteam. Aşa e cu F., mereu clipele petrecute împreună sunt pline de magie, mă fac să pierd noţiunea timpului şi să călătoresc în amintiri din trecut şi din viitor. Odată ajunşi pe coama dealului, ne-am întors cu faţa către ceea ce lăsasem în urmă şi din acel moment nu am mai putut scoate nici un singur cuvânt. Citeste in continuare

Noaptea se furişa devreme pe atunci, deposedând-o hoţeşte pe surata sa de câteva ore bune, iar noi, obosiţi după atâta alergătură, zăbovisem ceva mai mult la stână, la o ciorbă fierbinte şi nişte felii de cozonac umplut generos cu nucă. Când ne-am urcat în maşină, întunericul se juca deja cu ochii noştri, modificând într-un mod bizar formele realităţii şi învăluind inclusiv drumul uşor şerpuit, pe care înaintam, tăcuţi, în căutarea unui creator. Adresa exactă nu o ştiam şi nici nu prea aveam pe cine întreba. Oamenii erau deja pe la casele lor, ici colo ce se mai zăreau ferestre luminate şi hornuri fumegânde. Poate obosiţi, poate răpiţi de gânduri sau poate doar neatenţi, am trecut de satul cu pricina, însă nu ajunseserăm foarte departe când ne-am dat seama, aşa că I. a tras hotărât de volanul maşinii şi în câteva minute eram înapoi. În toată pustietatea albă a străzii, un om şi o bicicletă îşi ţineau companie, mergând unul lângă celălalt fără a se grăbi. Deşi întrebarea mea era vagă şi vitregită de orice fel de detaliu, răspunsul a venit cât se poate de prompt şi de exact. Casa pe care o căutam era urcată pe o cocoaşă de pământ şi părea cufundată în întuneric. Citeste in continuare

S-a întâmplat să aud – şi nu de rare ori, cum unii oameni – şi nu puţini, îşi exprimau ruşinea sau dezamăgirea de a se fi născut români. Fără să-i judec în vreun fel, am încercat să înţeleg ce anume provoca o asemenea atitudine. Mai târziu, am înţeles că, poate doar din vina lor, sau poate nu, oamenii aceştia nu au cunoscut nimic frumos în şi despre ţara lor. Nu au iubit vreun sat uitat de lume, doar pentru că  în colbul uliţei au învăţat să meargă, sau vreo bunică în costum naţional, care le spunea poveşti cu zâne şi jidovi. Nu au respirat aerul tare al munţilor şi nici nu au auzit şoaptele cu taine ale dacilor, purtate de vânt la Sarmisegetusa Regia. Gândul că străbunici de-ai lor au murit apărând nu doar ţara, ci şi moştenirea urmaşilor, fără ca asta să li se pară lipsit de sens, nu a mişcat nimic în interiorul lor. Nu au văzut nicio lumină în frunzişul existenţei, nu au simţit nicio emoţie când sufletul lor urma privirii ce urca în spirală Coloana Infinitului. Nu şi-au asumat nimic din ceea ce sunt cu adevărat şi nici nu au înţeles ca fericirea şi bogăţia nu au nimic de-a face cu bunăstarea materială, ci sunt copiii altor mame. Nu au simţit cum pamântul le dă aici putere şi nici nu au întâlnit oameni frumoşi, curaţi şi luminoşi… Citeste in continuare

România. 2010. (……). Care este următorul cuvânt care vă vine în minte şi pe care l-aţi aşeza în spaţiul lăsat necompletat? Vă aparţine cu adevărat sau e o idee preluată? Exprimă o credinţă greu de zdruncinat sau o impresie temporară? Descrie jumătatea plină sau pe cea goală a “paharului”? Să facem acum un alt exerciţiu: imaginaţi-vă că staţi de vorbă cu o fiinţă care poartă numele România. Ce trăsături fizice are? E frumoasă sau mai puţin înzestrată fizic? Vorbeşte cu măiestrie sau are un limbaj greoi? Cum se comportă cu dumneavoastră? Gesturile îi sunt caracterizate de fineţe sau dimpotrivă? Are o atitudine senină? Demnă? Umilă? Zâmbeşte sau e tristă? Cum e îmbrăcată? Şi, mai ales, ce vă spune?…Imaginaţia dumneavoastră a plăsmuit, cu siguranţă, o reprezentare vizuală a acestui personaj. Acum, că îl aveţi în faţa ochilor, gândiţi-vă că acest personaj sunteţi chiar dumneavoastră. Citeste in continuare

La Moldoviţa am fost prima dată într-o toamnă…o toamnă frumoasă, caldă, încă verde. Şi am iubit-o din prima clipă. Am zăbovit puţin în faţa porţii, cercetând cu emoţie zidurile de cetăţuie, pregătindu-mă parcă de intrare, la fel ca înainte de a reîntâlni un vechi prieten, pe care nu l-am mai văzut demult, gândindu-mă cum o să reacţionez, ce o să spun, cum o să mă comport. Am plecat capul, aşa cum o fac toţi cei care intră în mănăstire pe poarta astfel construită încât turcii să nu poată năvăli călare, cum încă le era obiceiul pe vremea când Petru Rareş construia sfântul lăcaş, adică pe la 1532, şi am pătruns. Citeste in continuare

Odata, demult, oamenii munţilor îşi duceau pruncii pe-un picior de plai, îi scăldau în lumina Soarelui şi le dăruiau un nume, care purta în el sămânţa plină de speranţă a ceea ce aveau ei să devină. Uneori, era prea puţin, alteori, era prea mult…sau poate că devenirea îi purta pe copiii transformaţi mai apoi în tineri pe alte cărări, nebănuite la început de drum. Iar numele primit în fragedă pruncie ca o pecete, îi ţinea captivi. Şi-atunci, întorcându-se pe gura lor de rai (aflată cam pe unde Făt-Frumos/Iorgovan/Alb Împărat avea să reteze căpcăunului celui rău capul), într-un strigăt pe care ecoul văilor îl înălţa la ceruri de trei ori, se descătuşau şi primeau aripile libertăţii. Şi, odată cu ele, un alt nume, unul mai potrivit, care să le recuprindă fiinţa, cu toate caracteristicile dobândite. Citeste in continuare

Cu totii cautam cate ceva. Unii dintre noi gasesc, altii nu. Poate fiindca ceea ce cautam nu exista? Sau nu stim cum? Cautam poate intr-un loc gresit? Sau gasim ceea ce dorim, dar nu ne dam seama? Citeste in continuare