Astăzi mi-e dor…Mi-e dor de Acasă, de iubire, de pace, de Soare, de stele, de zbor, de întregire și plenitudine, de esență. Mi-e dor de altădată, de mare, de nisip, de câmpul de lavandă, de masa din piatră, de pieptul pe care mi-așezam obrazul. Mi-e dor de ieri, de cei pe care îi iubesc, de mângâierile și zâmbetele lor, de grădina cu trandafiri și prunii din livadă, de jocul de copil, de casa cu multe geamuri. Mi-e dor de munți, de zăpadă, de zidurile pictate, de apa din fântână, de bucium, de vorba cea de taină la ceas de seară. Mi-e dor de parfumul moscului alb, de primele răspunsuri, de curcubeu, de aprilie… Citeste in continuare

Încep această scrisoare prin a-ți cere iertare. Pentru tot ceea ce am făcut sau…n-am făcut. Pentru vorbele rostite cândva și care, sunt sigură, te-au rănit. Pentru toate momentele în care te-am renegat, considerând că nu ești destul de bună. Pentru că te-am comparat și am încercat să te evaluez după un șablon, și acela deformat. Pentru că am uitat și ignorat, deși mi s-au povestit, toate cele ce le-ai pătimit. Pentru că nu am zis nimic atunci când te batjocoreau, murdărindu-ți chipul și vânzându-ți straiele pe degeaba. Pentru că, atâta timp, nu te-am iubit…Poate pentru că nu știam, de fapt, mare lucru despre tine, nu cunoscusem nimic din ființa ta și nici nu căutasem. Da, așa începe totul, în frământări și căutări… Iar eu, căutându-mă pe mine, te-am regăsit pe tine. Citeste in continuare

Nu aveam prea mult timp la dispoziție, însă din punctul în care mă aflam îi puteam vedea turla străpungând aerul rece de toamnă la poalele Tâmpei, ceea ce mă îndreptățea să cred că nu mai aveam mult de mers. Era pentru prima oară când veneam în Brașov și țineam neapărat să o “întâlnesc” personal, așa cum îmi doresc să se întâmple cu toate locurile binecuvântate. Plimbarea îmi făcea bine, mă simțeam în largul meu printre străduțele înguste, garnisite cu locuințe frumos colorate, cu porți medievale și ferestre deschise spre alte vremuri. Dintotdeauna m-au fascinat locurile în care timpul pare că îngheață, ținând trecutul oarecum captiv. Poate pentru că și eu fac asta…, sau poate fiindcă atunci când îi inspir esența tare alunec mai ușor pe spirala Timpului și retrăiesc anumite momente, pe care locul respectiv le-a înregistrat în memoria proprie. Așa cum îmi reținea și mie pașii, gândurile, gesturile, vorbele și tot ceea ce manifestam în dimineața aceea de octombrie. Citeste in continuare

Parte a literaturii populare, descântecul s-a născut dintr-o credinţă străveche în puterea magică a cuvântului. Exprimat, de obicei, în versuri libere şi neregulate, rostite într-un mod propriu şi însoţite de anumite gesturi, acesta se deosebeşte de textele de ritual şi ceremonial, însă foloseşte tot un tip de incantaţie, ce implică, simultan, sufletul, mintea şi corpul. Utilizat ca remediu în medicina populară, descântecul poate lecui de boli trupeşti sau sufleteşti, dezlega farmece sau apăra de duhuri necurate, funcţii extrem de importante în viaţa comunităţii rurale tradiţionale. Aceste tipuri de capacităţi erau cunoscute încă de la vechii daci, care au interzis scrierea tuturor procedeelor magice, deţinute doar de cei iniţiaţi. Unele cuvinte, transmise prin tradiţie orală din acele vremuri îndepărtate, şi-au pierdut sensul în limbajul actual, însă au păstrat partea vie din ele – acele informaţii şi energii care dau forţă descântecului. Citeste in continuare

Nu ştiam mare lucru despre ea, decât că fusese capitala Daciei, cea mai mare dintre fortificaţii şi centrul sistemului defensiv din Munţii Orăştiei, construită pe la mijlocul secolului I î.Hr. şi ajunsă la apogeu în timpul regelui Decebal. Era pentru prima oară când veneam şi totuşi, cum am trecut de poarta cetăţii, m-am simţit…acasă. Acolo, în albul zăpezii, îmi regăseam parcă, cu emoţie, paşii de altădată, şi totul îmi era atât de drag, încât simpla vedere a celor ce ma înconjurau trezea în mine o bucurie pe care cu greu o stăpâneam. Fiecare pas pe care îl făceam era de fapt unul înapoi, fiindcă sentimentele ce îmi răscoleau fiinţa aduceau la suprafaţă un dor ascuns, care, la rândul lui, îmi amintea, în imagini, povestea. Citeste in continuare

Undeva la 12 km de Arad, Dumnezeu a binecuvântat pământul şi a dat semn oamenilor să înalţe Sfântă Casa Sa, în care să se nevoiască cei ce aleg haina călugăriei, dar să găsească pe Domnul şi mireni cu credinţă în suflet. Atestată documentar pentru prima dată în 1177, Mănăstirea Hodoş-Bodrog se înalţă pe locul unde, cu sute de ani în urmă, un taur din turma unui păstor a scos cu coarnele, dintr-o movilă de pământ, o Icoană a Maicii Domnului cu Pruncul. Timpul a trecut, iar Mănăstirea a supravieţuit, pe rând, intereselor nobilimii maghiare, invaziei tătarilor, cotropirii turceşti, măsurilor de colonizare habsburgice, dar şi comunismului, ajungând să fie cea mai veche aşezare monastică, cu viaţă monahală neîntreruptă, de pe teritoriul României. Chiar şi atunci când apele Mureşului vroiau să muşte din zidurile sale, mănăstirea a rămas pe loc, cursul râului fiind schimbat în 1839 tocmai pentru a nu aduce atingere sfântului lăcaş. Acesta nu e protejat numai de ziduri din piatră, ci şi de alte ziduri, mai puternice, edificate şi întărite în secole de rugăciune, post, credinţă, pe care nicio forţă omenească nu le poate darâma. Citeste in continuare

“Grâul e jertfit de nenumărate ori ca să poată ajunge pâine. Bobul e îngropat în pământ ca să poată învia, e ars de soare, când ajunge la maturitate e secerat, lovit cu îmblâciul sau călcat de animale, vânturat, zdrobit, măcinat, trecut prin ciur, frămâtat, bătut, modelat şi copt în foc” (Muzeul Ţăranului Român, Bucureşti)…Reciteam aceste rânduri şi simţeam cum cuvintele pătrund în fiinţa mea, inundând-o parcă cu esenţă roditoare, cum sensul lor rezonează cu sensul din mine, cum ecoul lor trezeşte fiecare celulă, care răspunde apoi, semn că a surprins o microfrântură de Adevăr. Nu erau simple semne lăsate de cerneală pe hârtie, îmi păreau vii, magice chiar, le vedeam cum se prind de mână într-o horă aproape ritualică, schimbând locurile între ele şi aducând alte şi alte înţelesuri cu fiecare nouă citire. Îmi aduceau şi aminte de o dimineaţă dintr-un sfârşit de iunie, cand Ş. îmi arătase Chipul Domnului pe un bob de grâu. Citeste in continuare

Şe umbli să-mi spui tu mie, măi nipoate, că pămîntu îi rotund ca o hapuce şî că să-nvârteşti împrejuriu soarilui? Să nu ti iei după minciuni de aiestea scorniti di prin cărţi! Ascultă tu la mini, că-ţi spun cum s-o făcut pământu. Am auzit şî eu multi ş-am văzut multi, că-s om bătrân amu, trecut di şaptizăci di ani. La înşeputul înşeputului, era numa o apă pesti tăt, cât cuprindei cu ochii. Umbla Dumnezeu pi apă mai dihai dicât pi uscat şî di dormit, tot pi apă dormea. Şî nu era niş zi, niş noapti. Şî vietăţili tăti pi apă trăie. Uită-ti tu şî bagă di samă că tăti ştiu a-nota. Ei di undi ştiu? Din moş strămoş… Citeste in continuare

Astăzi m-am hotărât. M-am hotărât să ascult Glasurile ce ne vorbesc…Glasul pământului în care odihnesc oase de strămoşi ne aminteşte că suntem din aceeaşi seminţie…Glasul apei ce spală de păcat ne spune că purtăm acelaşi nume, iar sângele nostru irigă celulele din trupul aceluiaşi neam…Glasul aerului care poartă cuvintele noastre peste zări ne şopteşte că vorbim aceeaşi limbă…Glasul focului tainic ne destăinuie cum să menţinem vie flacăra României şi să împlinim destinul ţării nostre…Iar Glasul Domnului ne îndeamnă: “Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul”. Citeste in continuare

“Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”. Aşa ne-a întâmpinat, într-o duminică dimineaţa, poarta de lemn sculptat a Mănăstirii Polovragi. Aşezată la câteva sute de metri de Peştera lui Zalmoxe, într-o zonă magică, locuită încă din vechime de daci, sfântul lăcaş este înconjurat de o pădure de castani şi de pace, care te pătrunde, tot mai adânc, pe măsură ce paşii înaintează pe aleea străjuită de brazi, unde mai cade, din când în când, ca să încheie ciclul prin recontopirea cu solul, câte un con. La capătul aleii, cam pe când fiinţa apucă să-şi domolească zbuciumul lumii exterioare şi să-şi aducă la suprafaţă Sinele, pentru întâlnirea cu Dumnezeu, o altă poartă vămuieşte, pentru a doua oară, nou-veniţii. Citeste in continuare