Poporul nostru crede că lumea a fost scoasă din apă. La început era peste tot numai apă; numai D-zeu si Dracu umblau pe deasupra. Întâi și-ntâi, când nu era pământul făcut, și nu se vedea pe nicăieri, D-zeu a chemat pe broască și i-a poruncit să se ducă pe fundul mărilor să vază nu cumva o fi niscaiva pământ pe acolo și să vie să-i spuie. Broasca nu a avut ce face și s-a dat de-a scufundișul în adâncurile mărilor. După multă vreme s-a întors aducând o târ’de pământ în gură, spunând lui D-zeu că este mult pământ pe fundul apelor. D-zeu a poruncit atunci apelor să se tragă în lături ca să lase să iasă pământul deasupra. Apele au ascultat porunca lui D-zeu și s-au tras în lături, și pământul stă deasupra până în ziua de azi și tot așa o să stea până la vremea de apoi. Citeste in continuare

“Grâul e jertfit de nenumărate ori ca să poată ajunge pâine. Bobul e îngropat în pământ ca să poată învia, e ars de soare, când ajunge la maturitate e secerat, lovit cu îmblâciul sau călcat de animale, vânturat, zdrobit, măcinat, trecut prin ciur, frămâtat, bătut, modelat şi copt în foc” (Muzeul Ţăranului Român, Bucureşti)…Reciteam aceste rânduri şi simţeam cum cuvintele pătrund în fiinţa mea, inundând-o parcă cu esenţă roditoare, cum sensul lor rezonează cu sensul din mine, cum ecoul lor trezeşte fiecare celulă, care răspunde apoi, semn că a surprins o microfrântură de Adevăr. Nu erau simple semne lăsate de cerneală pe hârtie, îmi păreau vii, magice chiar, le vedeam cum se prind de mână într-o horă aproape ritualică, schimbând locurile între ele şi aducând alte şi alte înţelesuri cu fiecare nouă citire. Îmi aduceau şi aminte de o dimineaţă dintr-un sfârşit de iunie, cand Ş. îmi arătase Chipul Domnului pe un bob de grâu. Citeste in continuare

Un loc minunat  e Valea râului Sebeş, care a atras atenţia multora, dar chiar şi a unor persoane cu înclinaţii literare. În acest sens trebuie menţionat Mihail Sadoveanu, cu opera sa “Valea Frumoasei”. Doresc să pun doar câteva rânduri din ceea ce înseamnă această vale în perspectiva autorului: ”Cum spun, se află undeva, în ţara Ardealului, între ţinuturile Inidoarei şi Albei, o apă viforoasă. Oamenii dinspre câmpie îi spun Sebeş: cei vechi de înălţimi îi zic încă Frumoasa. În cea mai mare parte a cursului ei, care numără 80 ori 100 de mile, râpile împădurite ale muntelui se urcă oblu spre cer. Pe un prichici îngust, oamenii au tăiat un drumeag care trece pe poduri de lemn când în dreapta, când în stânga şuvoiului: în unele locuri a trebuit scurmat muntele, în altele a trebuit umplută cu parcane prăpastia apei; poienarii (adică oierii din Poaiana Sibiului) îşi înşiră pe aici ciurdele cătră văratic, spre piscurile cele mari ale Pătrului ori Şurianului; muntenii din Şugag, ultimul sat al văii, îşi duc şi ei în sus gospodăririle de vară încărcate pe căluţi sau pe asini; au în cotloanele înalte ale Frumoasei odăi pentru vaci şi stâni pentru oi. Citeste in continuare

Odată cu trecerea timpului am învățat să apreciez lucruri care altădată mă lăsau indiferentă, am învățat să privesc cu alți ochi oamenii de pe stradă, am învățat să prețuiesc natura minunată din jurul meu și clădirile vechi pe lângă care treceam grăbită, fără să încerc să le cunosc povestea. La fel s-a întâmplat și în relația mea cu arta. Ceea ce ignoram sau nu înțelegeam altădată acum mă inspiră și mă îndeamnă să aflu mai multe. Citeste in continuare

Şe umbli să-mi spui tu mie, măi nipoate, că pămîntu îi rotund ca o hapuce şî că să-nvârteşti împrejuriu soarilui? Să nu ti iei după minciuni de aiestea scorniti di prin cărţi! Ascultă tu la mini, că-ţi spun cum s-o făcut pământu. Am auzit şî eu multi ş-am văzut multi, că-s om bătrân amu, trecut di şaptizăci di ani. La înşeputul înşeputului, era numa o apă pesti tăt, cât cuprindei cu ochii. Umbla Dumnezeu pi apă mai dihai dicât pi uscat şî di dormit, tot pi apă dormea. Şî nu era niş zi, niş noapti. Şî vietăţili tăti pi apă trăie. Uită-ti tu şî bagă di samă că tăti ştiu a-nota. Ei di undi ştiu? Din moş strămoş… Citeste in continuare

De când mă ştiu primăvara este anotimpul meu preferat, şi în orice perioadă a anului, ceva tot era legat de primăvară. De câţiva ani însă, parcă am avut timp sau ochi şi pentru celelalte anotimpuri. E minunat să vezi cum evoluează natura, cum, de fapt, trăieşte ceva aşa aproape de tine. Şi cred că schimbarea asta se datorează pomului meu de la geam, care nu doar că a crescut de 4 ani de când ne ştim, dar în fiecare săptămână e altfel. Citeste in continuare

Nicolae Tonitza (1886-1940) a continuat și a dezvoltat direcția inițiată de Ștefan Luchian. Regăsim la el aceeași preferință pentru redarea pe pânză a oamenilor sărmani, a peisajului citadin și a florilor. Cu marele său înaintaș are în comun felul de a simți și de a adera la realitate, dar mai mult decât prin temele abordate și prin temperament, Tonitza se înrudește cu Luchian stilistic, iar tablourile sale, realizate într-un spirit modern, degajă un adevărat optimism, reflectând încrederea artistului în capacitatea artei de a înfrumuseța viețile oamenilor. Citeste in continuare

Pentru cel puțin 10 secunde a fost liniște, probabil mașinile erau oprite la semafor, în cană mai aveam o singură gură de cafea…mă gândesc deja la următoarea. Cu subiectul zilei de azi am cam întârziat (e deja obișnuință) și în fiecare săptămână îmi spun că nu o să se mai întâmple. Urmează momentul în care pentru câteva clipe privirea mea rămâne ațintită în monitor. Nu se întâmplă nimic…mă joc cu mâinile pe masă și îmi spun: ”Na, iar te-ai blocat!” Și am rămas blocată vreo 3 ore, de data asta am bătut recordul… să trecem totuși la subiect. Citeste in continuare

Astăzi m-am hotărât. M-am hotărât să ascult Glasurile ce ne vorbesc…Glasul pământului în care odihnesc oase de strămoşi ne aminteşte că suntem din aceeaşi seminţie…Glasul apei ce spală de păcat ne spune că purtăm acelaşi nume, iar sângele nostru irigă celulele din trupul aceluiaşi neam…Glasul aerului care poartă cuvintele noastre peste zări ne şopteşte că vorbim aceeaşi limbă…Glasul focului tainic ne destăinuie cum să menţinem vie flacăra României şi să împlinim destinul ţării nostre…Iar Glasul Domnului ne îndeamnă: “Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul”. Citeste in continuare

De cele mai multe ori, oamenii se plimbă prin locuri frumoase. Cine s-ar duce să vadă locuri obişnuite, locuri urâte, neîngrijite? Ei bine, România e plină le locuri frumoase, prin simplitatea lor, prin liniştea pe care o deţin, prin relieful surprinzător pe care îl au, sau pur şi simplu prin oamenii care înfrumuseţează locul. Eu cred că la noi în ţară sunt deosebite şi arealele carstice. Este minunat să te plimbi printre chei înalte săpate de ape între pereţi abrupţi, iar râurile să fie de o nuanţă albăstruie. Mai fascinantă e lumea peşterilor, totul este diferit, totul se dezvoltă fără lumină, parcă într-o altă lume. În sud-vestul României, o parte din Munţii Banatului sunt formaţi pe roci calcaroase, astfel că se regăsesc formaţiuni specifice acestui relief. Citeste in continuare